el..?

Toată lumea are un punct slab. Până acum de curând, nu credeam că am. De ce ? Păi, simplu, nu mă complicasem aşa tare în viaţă încât să am un punct slab. Aveam supărări numai dacă nu mi se făcea un moft sau mă certam cu cineva. Dar să mă atace cineva cu ceva specific, o persoană sau să mă rănească ? Nu. Asta până când l-am întâlnit pe El. Era un tip extraordinar, după părerea mea, nici nu eram îndrăgostită de el, dar aşa îl consideram. Dar s-a întâmplat şi inevitabilul, şi mă îndrăgostisem de el. Ce era să fac ?! Nu ştiam… după un timp, părea că se îndepărtează de mine… şi cu fiecare zi când realizam asta, cu atât mai tristă, mai ştearsă, mai nenorocită deveneam. Apoi, într-o seară, mi-am dat seama: El era punctul meu slab. Şi culmea, chiar El s-a folosit de acest punct, fără să-şi dea seama.

frumoasa si destepele

Suntem invatate de mici sa nu comparam merele cu perele, dar singurul lucru pe care il tinem minte din lectia cu 'Ana are mere' este ca ea are si noi nu avem, ceea ce ne plaseaza din start intr-o vadita pozitie de inferioritate fata de toate posesoarele de mere. de cand ma stiu,mi s-a repetat de catre oameni mai mari si mai intelepti decat mine ca nu trebuie sa ma compar cu nimeni, ca nu se cade sa invidiez, ca nu-i indicat sa pasesc pe talere la capatul carora se afla contragreutatile unor alte vieti,fara vreo legatura cu a mea. Si totusi....

Privind inapoi,nu cred ca nu am invidiat niciodata pe cineva pentru inteligenta, spirit sau umor. Pe astea stiam ca le am. Am invidiat si adorat mereu frumusetea, capitol la care, probbabil si pe motiv de proximitate a prea multor perechi de ochi albastri  si a unor coame blonde unduindu-se in terminatia unor siluete perfecte, am avut mereu niste dubii personale bine inradacinate. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului, am ales sa-mi impriopretaresc nesigurantele cu vina pentru toate lucrurile care mi se intamplau, sau, dimotriva, se incapatanau sa nu mi se intample.

Egosim vs. Fericire

http://www.youtube.com/watch?v=XZ3ELymrKxc&feature=related
Mereu am fost genul de persoana care iubea sa stie ca cineva, undeva, plangea dupa ea intr-un mod in care si ea plansese pentru altii. Genul de persoana care vroia sa fie atat de iubita incat sa doara. Genul de persoana trista care pastra un prieten nu pentru ca avea nevoie de el, ci pentru ca nu vroia sa vada ca el ar fi putut fi fericit si fara ea. Genul de persoana atat de egoista, incat si-ar face rau pana si ei ca sa doara.
Urasc egoismul. Urasc egosimul mai mult ca orice. Stiu ca mai am un strop de egoism in mine...si stiu ca il voi mai avea ceva timp de acum inainte. Dar incerc sa ma schimb..
Pentru ca sunt si genul de persoana, care daca e fericita, e imposibil sa nu ii faca si pe ceilalti sa zambeasca. Genul de persoana care de multe ori alege fericirea celorlalti in locul propriei fericiri. Genul de persoana care desi vrea sa planga, nu poate. Genul de persoana care dansa pe G6 in mijlocul orei de mate. Genul de persoana care nu are stare, pentru ca e fericita. Si nu are timp de egoism.
M-am schimbat, intr-un mod diferit vara asta. Nu a fost la fel de frumoasa cum ma asteptam...Nu. Nu am facut nimic memorabil, exceptand faptul ca m-am cam indragos...tit de ..cel mai bun prieten al meu.amuzant, nu? Acum e toamna, si nu mi-e frica ca o sa ma confrunt cu melancolia. Daca e sa pierd, voi pierde, si atat. Ce poate sa se intample? Nimic. Sau cel putin, asta tind eu sa cred, pentru ca...

...pentru ca azi sunt fericita.